În registrul familiarargotic circulă de nu foarte multă vreme
o expresie depreciativă atât de simplă, încât trece de obicei neobservată:
a fi cu capu’.
Formula face parte din categoria foarte
numeroasă a expresiilor peiorative care plasează persoanele în zona
anormalului, a nebuniei: a fi dus cu sorcova, a fi într-o ureche, a-i
lipsi o doagă, a avea păsărele etc. Faţă de toate celelalte, expresia a fi
cu capu’ e neobişnuită prin caracterul său eliptic: nu exprimă literal
nicio anomalie, nu cuprinde termeni marcaţi negativ sau folosiţi în sens
figurat. Nu este însă nici transparentă: structura sa sintactică nu-i
permite ascultătorului care nu o cunoaşte dinainte deducerea sau
reconstituirea sensului. Expresia provine, foarte probabil, dintr-o elipsă
eufemistică, aplicată unor formulări mai explicite ale limbii populare, de
tipul e bolnav cu capul, e dus cu capul etc. Reducerea e un joc cu efect
surprinzător: menajarea interlocutorului apare ca un exemplu de glumeaţă
ipocrizie, preferabilă totuşi insultei directe.
Expresiile şi
locuţiunile care conţin cuvântul cap sunt, se ştie, foarte numeroase; în
câteva dintre acestea, plasarea metaforică a capului devine criteriul
aprecierilor pozitive (a fi cu capul pe umeri) sau predominant (dar nu
drastic) negative (a fi cu capul în nori, cu capul în traistă, în sac
etc.). În sistemul limbii, noua structură intră într-o opoziţie
interesantă cu o construcţie mai veche şi foarte răspândită: a fi cu cap
(„a fi inteligent, înţelept” etc.); cât se poate de transparentă, aceasta
din urmă se bazează pe metonimia conţinător – conţinut (capul e un
echivalent pentru minte). Pentru un observator din afară, neatent,
diferenţa dintre cele două expresii – a fi cu cap şi a fi cu capu’ – ar
părea minoră şi nesemnificativă (constând doar în articularea
substantivului); de fapt, structurile şi semnificaţiile lor sunt extrem de
diferite.
A fi cu capu’ e o construcţie specifică oralităţii;
de aceea, substantivul apare aproape obligatoriu în forma caracteristică
rostirii (fără pronunţarea consoanei finale a formei articulate); varianta
a fi cu capul e rară şi destul de nefirească. Consemnările în scris sunt
numeroase în stilul oral al internetului: „lumea e cu capu dacă crede aşa
ceva” (ziare.com); „nu vedeţi că omul e cu capu’”? (gandul.info); „e
adevărat? eu i-am zis că e cu capu şi că nu e adevărat” (tpu.ro) etc.
Funcţia depreciativă face ca sintagma să fie mai rar de găsit la persoana
I, cu referire la vorbitorul însuşi; există totuşi şi atestări autocritice
sau autoironice: „deci clar sunt cu capu’... dar de ce nu m-a tras nimeni
de mânecă???” (forum.desprecopii. com). Expresia este foarte frecventă, în
schimb, la persoana a II-a singular sau plural, în diverse apostrofări:
„Băi băiatule, dar tu eşti cu capu’? unde te crezi să faci atâtea posturi
la cârciumă?” (zara.myforum.ro); „băi nene, eşti cu capu’?” (ziare.com);
„oameni buni, sunteţi cu capu’?” (f-news.ro) etc. Cum se întâmplă în
genere în astfel de situaţii, valoarea depreciativă a formulei este mult
mai puternică decât nuanţele particulare de sens: de la un caz la altul, a
fi cu capu’ poate evoca în mod insultător nu doar nebunia, ci şi prostia
unei persoane. Expresia a fi cu capu’ lipseşte din dicţionarele noastre
generale, pentru că este destul de nouă (şi s-ar putea dovedi efemeră),
pentru că nu are atestări scrise „cu autoritate”, cu prestigiu, dar şi
pentru că nu atrage atenţia, nu conţine elemente lexicale marcate. Fiind
alcătuită din cuvinte comune, doar cu o sintaxă mai puţin obişnuită, nu a
fost luată în seamă nici de autorii dicţionarelor noastre de argou. Nu
poate însă lipsi dintr-o descriere detaliată a limbii române actuale, în
varianta ei vorbită. Frecvenţa sporită în uz provine din efectul de
surpriză umoristică al unei construcţii eliptice şi eufemistice.
