Cartea din 1999, Limba, stăpîna noastră. Încercare asupra feminităţii limbii române, a făcut oarecare vîlvă. Tot aşa, seria de genosanalize din revista Contemporanul. Ideea europeană. Analiza textului poetic din perspectiva genului substantivelor predilecte, substantive care şi organizează, de altminteri, teritoriul scriptural, a părut multora interesantă ori măcar exotică. Am primit cîteva semnale mai aplicate/implicate, însă nu am dus bătălia pînă în punctul în care să poată fi pusă temelia unei „biserici”, cum ar spune Marcel Moreau. Cu alte cuvinte, n-am obţinut recunoaştere oficială a „descoperirilor”. Iată încheierile la care am ajuns atunci şi care pot fi formulate suficient de răspicat încît să pună pe gînduri autorii de gramatici ale limbii române, mai întîi, dar şi pe vorbitorul aceleiaşi limbi, fie el de rînd ori poet. Iată:
Limba română NU are neutru. Perpetuarea, prin manuale şi tradiţie, a informaţiei că substantivele româneşti au trei genuri: masculin, feminin şi neutru, nu numai că nu corespunde realităţii, ci şi îndepărtează vorbitorul de un adevăr însemnat (în sensul că este semn şi poate deveni simptom) al limbii pe care o vorbeşte. Limba română e una dintre cele mai sexuate limbi ale lumii. Ea are NU neutru, adică ceva ce nu este nici masculin, nici feminin, ci ambigen, adică ceva care este cînd masculin, la singular, cînd feminin, la plural. Adevărul acesta se reflectă limpede în absenţa unui pronume pentru neutru, a unei forme neutre pentru adjectiv, verb etc., aşa cum există în alte limbi (it, ono, das …). În limba română, toate lucrurile acestei lumi sînt ori el, ori ea. Ele atrag în jurul lor contexte strict şi dezinvolt sexualizate, cum se va vedea în detaliu într-un capitol special.
Limba română este feminină (cu o doză mirabilă de androginie). Lucrurile cele mai importante pentru om şi pentru existenţa sa în lume sînt exprimate de limba română cu substantive feminine. Un rol considerabil îl au în accentuarea acestei trăsături infinitivele lungi, bogatele infinitive lungi, care păstrează în ele neastîmpărul verbului, dar s-au aşezat deja în tihna substantivului. În plus, jocul liber al ambigenului de la un sex la altul dă limbii române calităţi androgine capabile să deschidă perspective nebănuite valenţelor sale combinatorii.
Poezia românească poate depune mărturie. Genosanalizele mi-au dovedit, deocamdată pe texte poetice (însă, cu siguranţă, nici proza nu se poate eschiva de la o asemenea analiză), că feminitatea cu nuanţe androgine a limbii române e „vinovată” de multe dintre perspectivele lirice şi că tot ea face şi mai greu traductibilă poezia cu toate nuanţele sale. De cîte ori mi-au fost la îndemînă, am făcut comparaţii şi am cîntărit ce şi cît se pierde din privirea sexuată a românei la trecerea într-o altă limbă.
Omul românesc se defineşte/se poate defini prin limba română. Altfel spus, de la bănuiala (întărită controversat de o uriaşă bibliografie) că, între limba pe care o vorbeşti, limba maternă, şi modul în care priveşti lumea şi te situezi vizavi de ea cu trăsături unice şi inconfundabile, există, indiscutabil, o subtilă, surprinzătoare legătură, am ajuns, ici-colo, la aproape-certitudinea că noi, românii, sîntem aşa cum sîntem şi fiindcă vorbim româneşte. Că limba e stăpîna noastră, cum credea Eminescu.
