|
Iată e o interjecţie cu vechime şi stabilitate în limbă.
Funcţia şi istoria cuvântului sunt foarte bine rezumate în Dicţionarul
limbii române (DA, Literele F-I, 1934): „interjecţ ie demonstrativă,
întrebuinţată spre a atrage luarea-aminte asupra celor exprimate în
propoziţiunea sau cuvântul ce urmează; înlocuieşte, începând de pe la
sfârşitul sec. XVI, pe adecă”.
Interjecţia e de origine sudslavă (bulgară) şi apare în
textele vechi cu funcţii similare celor actuale: „Iată, amu plata voastră
multă e la ceriure” (Tetraevanghelul lui Coresi, în DA); „Iată păgânii
încordară arce” (Dosoftei, Psaltirea, în DA). În limba contemporană iată e
caracteristic limbajului standard şi chiar registrului cult (spre
deosebire de echivalentele sale populare şi colocviale: iacătă, iaca,
uite...); probabil că explicaţia acestei plasări stilistice e tocmai
tradiţia utilizării sale în limba veche. Mai multe texte populare şi culte
foarte cunoscute perpetuează prestigiul literar şi valoarea narativă a
interjecţiei: „Iată, vin în cale...” (Mioriţa); „Iată, vin colindători”
(Florile dalbe); „Iată vine-un sol de pace...” (Eminescu, Scrisoarea III)
etc.
Iată e, din perspectiva pragmalingvisticii, un marcator
discursiv, un mijloc de focalizare, de reliefare, dar şi de „indicare a
probei”, de identificare a sursei unei informaţii. Elementele pe care le
poate prefaţa iată sunt foarte diferite, domeniul său extinzându-se de la
vizualizarea obiectelor concrete până la evocarea mentală a imaginilor şi
a abstracţiilor. Cel mai adesea, iată este plasat la începutul enunţului;
cuvântul apare însă şi în incidenţă, înaintea elementului reliefat,
„arătat”. Interjecţia e adesea asociată emfazei argumentative: „Iată ce ne
face FMI”; „Şi iată cum populaţia plăteşte 2500 dolari tona de păcură faţă
de 1500 dolari anul trecut”; „Şi iată că avem import”; „Şi atunci iată că
am pierdut 713 milioane dolari” (Antena 3, 6.02.2012). În ultima vreme,
marcatorul iată tinde să devină un supărător tic de limbaj. Excesul de
reliefare îşi anulează proprietăţile şi tinde spre nivelare şi banalizare.
Reportajele de televiziune şi prezentările de ştiri recurg tot mai mult la
un stil insistent, exagerat, demonstrativ, în care atragerea atenţiei
spectatorului devine un simplu mecanism repetitiv. Iată este una dintre
emblemele acestui stil: „un copil care, iată, a rămas fără mamă” (B1 TV,
12.03.2012); „pentru a-i oferi, iată, un cadou” (B1 TV, 18.03.2012) etc.
Semne ale „decăderii” sunt frecvenţa exagerată (interjecţia apare de mai
multe ori în interiorul aceluiaşi enunţ) şi diminuarea valorii specifice.
E total nefiresc ca interjecţia demonstrativă să apară într-o întrebare,
reliefând un element care nu este nici prezent, nici cert – reprezentând o
simplă ipoteză: „aţi avut alte rude care, iată, au pierit?” (RTV,
12.03.2012). În ultimul exemplu, iată nu are decât rolul unui cuvânt de
umplutură, evitând o pauză. Transformarea în ticuri e caracteristică
marcatorilor discursivi, înregistrându-se, de exemplu, şi în cazul celor
care stabilesc continuitatea (deci) sau aproximarea şi atenuarea (mă rog).
Fenomenul există în toate limbile, în varianta lor vorbită.
Şi
în scris, în presa tradiţională şi în internet, iată e folosit insistent
şi obsesiv, fie pentru a sublinia relaţia dintre text şi imagine („Iată
cum arată noua Dacia Lodgy! Vezi aici primele fotografii”, România liberă,
5.01.2012); „Iată cum îi stă Nicoletei Luciu în rochie de mireasă!”
(Libertatea, 16.03.2012), fie pentru a introduce secvenţe de text („Iată
lista nominalizărilor”, Cancan 24.01.2012); procedeul e simplist şi
implică o anume infantilizare a publicului. Altminteri, prezenţa lui iată
introduce în textul scris un efect de oralitate retorică: „să abordeze
problema preţ-securitate energetică, în strânsa conexiune cu implicaţiile
sociale care, iată, devin presante şi în ţările UE” (fin.ro, 24.02.2012).
>>>>>>>>>>>
|
 |
|