O declaraţie recentă, a unui reprezentant al României într-o instituţie financiară internaţională, a adus în dezbaterea publică un termen popular şi familiar apt să atragă atenţia, chiar să şocheze.

Cuvântul japcă apărea într-un context destul de neobişnuit: „Administraţia fiscală şi, în general, toate instituţiile de control, nu joacă rol de îndrumător, au rol de japcă, au rol de a se duce, a controla şi de a da o amendă, fără a spune ceea ce este de îndreptat, unde s-a greşit, ceea ce se poate face”, (hotnews.ro). Declaraţia a fost reluată, rezumată şi reformulată de agenţiile de presă şi de diferite publicaţii şi pagini on-line („De la japcă la îndrumare este drum lung” (titlu); „«Administraţia fiscală din România nu are rol de îndrumător, ci unul de japcă, adică de a controla sau de a da amenzi». Declaraţia aparţine lui Mihai Tănăsescu, reprezentantul României la Fondul Monetar Internaţional”, manager.ro), ceea ce dovedeşte că un cuvânt suficient de puternic – mai ales raportat la context – atribuie mesajului pregnanţă şi îl transformă în ştire. Declaraţia a avut, de altfel, ecouri care au recurs tot la termenulemblemă: „japca oficială” (steliantanase. ro), „japca economică” (stiripescurt.ro). Termenul circula şi înainte în internet şi în stilul publicistic puternic marcat de oralitate colocvială: „Japcă bancară made in România: rata lunară la un credit ipotecar” (urbaniulian.ro); „Mafia imobiliară vrea să ia cu japca Dămăroaia” (Evenimentul zilei, 7.11.2011) etc.

Caracterul spectaculos sau chiar scandalos al afirmaţiei de la care am pornit provine, în mare parte, din ambiguitatea oscilaţiei între sensul de dicţionar al cuvântului japcă şi extinderile sale din uz. Unii comentatori au recurs la definiţii de dicţionar, aducând în prim-plan determinările negative ale termenului; în DEX, acesta apare doar în expresia a lua cu japca „a lua cu forţa şi pe nedrept”. Luată ad litteram, a doua parte a explicaţiei e periculoasă în caracterizarea acţiunilor unei administraţii fiscale. În DA (Dicţionarul limbii române, vechiul dicţionar academic, tomul II, partea a II-a, 1937), în definirea cuvântului, în afara expresiilor care îl conţin, se vorbeşte chiar de „hoţie şi înşelăciune”.

Termenul popular a dezvoltat o familie lexicală bogată: verbul a jăpcăni, numele de acţiuni jăpcănire şi jăpcăneală, numele de agent jăpcan, jăpcaş, jăpcănitor. La acestea par să se adauge, în registrul familiar-argotic jepcar şi jepcangiu (123urban.ro). Nu e rar ca un termen popular şi uşor învechit să fie reactualizat; în cazul de faţă, vorbitorii par să asocieze conotaţiile negative ale cuvântului (şi faptul că acesta denumeşte o acţiune violentă) cu registrul argotic, deşi japcă nu e specializat sau modificat semantic. Cu sensul „tâlhărie”, japcă este prezent şi în Dicţionarul de argou al limbii române al lui G. Volceanov (2006), alături de japcan „infractor periculos”; înregistrările nu atestă un caracter realmente argotic al celor două cuvinte vechi (cu sensurile lor vechi), dar sunt dovezi preţioase ale circulaţiei lor în argoul actual.

Tot în DA, locuţiunea cu japca este glosată, mai exact „cu de-a sila, cu forţa”. De fapt, nu e în circulaţie doar construcţia a lua cu japca: „Cine aducea cu japca oameni la prezentările lui Steve Jobs?” (veone.wordpress.com). Declaraţia de la care am pornit se baza, foarte probabil, pe acest sens al locuţiunii, mai puţin sever: caracterizând o acţiune violentă, rapidă, autoritară – nu însă nedreaptă sau ilegală. Comentariile au speculat însă dezvoltările cele mai critice ale folosirii termenului. A vorbi de un „rol de japcă” implică o reanalizare a termenului, în afara locuţiunilor în care intră, dar cu sensul desprins din ele. Spectaculos şi riscant, termenul japcă e înţeles de fiecare aşa cum îi convine.

>>>>>>>>>>>>