Este evident că internetul şi webul ne-au adus multe facilităţi prin care putem intra mai uşor în legătură între noi, prin care putem comunica mai rapid, putem participa activ în comunităţi, fiind chiar, datorită progreselor telecomunicaţiilor, aproape în orice locaţie. Este normal însă să ne punem şi întrebarea dacă nu trebuie să plătim şi un preţ, dacă nu trebuie să renunţăm la ceva. Se poate comunica în plenitudine folosind reţelele sociale, gen Facebook sau Twitter, sau emailul şi forumurile de discuţie? Nu se pierde nimic în raport cu comunicarea faţă către faţă? Nu se pierde ceva, nu se denaturează oare ceva din ceea ce ne defineşte ca om, ca persoană? Ştim cu cine comunicăm, ce persoană este sau dacă nu cumva primim răspunsuri generate automat? Putem vorbi de o comuniune între oameni care comunică la distanţă, prin internet, pe web?

Până acum ceva timp, o trăsătură definitorie a unei comunităţi era în general spaţiul fizic, de exemplu o localitate, o ţară, ceea ce determina partajarea, posesiunea şi folosirea în comun a unor bunuri şi locaţii, cum este precizat şi în Dicţionarul explicativ al limbii române (DEX). Astăzi însă, după răspândirea internetului, a comunicaţiilor mobile şi a webului, existenţa spaţiului virtual, a aşa-numitului "ciberspaţiu", duce la răspândirea de comunităţi virtuale, care nu mai sunt legate de un spaţiu fizic. Are loc astfel o mutare a accentului pe partajarea nu a spaţiului fizic, ci a unor interese, credinţe sau norme de viaţă, trăsături existente şi înainte (în DEX) în accepţiunea termenului de comunitate, dar legate de o anume teritorialitate care permitea comunicarea între membrii ei. Trebuie analizat în ce măsură acest lucru este bun sau nu.

Au apărut, ca urmare, foarte multe tipuri de comunităţi: de practică, de interese, cognitive, de învăţare etc. De exemplu, Wenger1 definea comunităţile cognitive ca "un grup de persoane care (1) au activităţi şi obiective comune, cu obiective negociate şi stabilite de comun acord, precum şi ritmuri de activitate comune. Mai departe, (2) membrii comunităţii întreţin între ei relaţii sociale complexe şi manifestă angajament reciproc în contextul activităţii comunitare, ca urmare (3) au o experienţă şi o istorie comune, incluzând evenimente, concepte, discursuri, poveşti şi anecdote comune, şi folosind în comun instrumente, artefacte, stiluri şi moduri de operare, construind în acest fel o tradiţie a comunităţii"2.

Importanţa considerării comunităţilor a fost accentuată acum circa 15-20 de ani şi ca urmare a unor nereuşite ale inteligenţei artificiale. Aceasta a fost fundamentată pe ideile carteziene, cognitiviste, egocentriste, conform cărora cunoaşterea este construită şi înmagazinată în mintea oamenilor. Încercările de a transfera această cunoaştere în programe de calculator, într-o reprezentare formală numită bază de cunoştinţe şi, pe de altă parte, de a dezvolta programe de înţelegere a limbajului natural pe baza acestora s-au dovedit extrem de dificile, dacă nu imposibile, scoţând în evidenţă necesitatea considerării şi a aspectelor socio-culturale. Cunoaşterea este într-un mare grad construită social şi apoi internalizată, cum reliefau Vîgoţki3 şi Gery Stahl4. Pe de altă parte, dialogul este omniprezent în orice act de comunicare lingvistică. Wittgenstein reliefa şi el faptul că limbajul este mai degrabă descris de un fel de joc, în care partenerii coparticipă prin mutări succesive, decât de un eşafodaj logic.

>>>>>>>>>>>>>