Nu e vorba, din fericire, de o confuzie foarte răspândită. Înlocuirea termenului împrejurări prin cuvântul înrudit (din aceeaşi familie lexicală) împrejurimi poate fi considerată un simplu lapsus, rezultatul unui moment de neatenţie.

Când aparţine unui reporter de televiziune, eroarea („vor stabili împrejurimile evenimentului”, RTV, 28.04.2012) e mai uşor de scuzat, pentru că transmisia în direct are dificultăţile sale, mai ales ritmul rapid de desfăşurare şi condiţiile nu tocmai prielnice concentrării atenţiei. Din păcate, confuzia e consemnată şi în scris: „Aceasta a mai adăugat despre cazul bărbatului că este clasat la «moarte suspectă», fiind vorba de o sinucidere, iar în acest moment există un dosar de cercetare pentru a stabili împrejurimile evenimentului” (Adevărul, 28.04.2012; adevarul.ro, reluat în click.ro). Coincidenţa datei poate sugera că eroarea ar fi apărut într-o declaraţie a investigatorilor, de unde ziariştii prezenţi ar fi preluat-o ca atare. Internetul mai oferă câteva exemple, mai vechi, ale aceleiaşi confuzii: „trebuie să-i fim alături indiferent de împrejurimile evenimentului” (tribuna.ro, 16.10.2009); „nu ştiu împrejurimile accidentului din această ştire, dar oricum rămâne valabilă opinia mea” (comentariu, ziuadecj.realitatea.net; contextul dovedeşte că autorul cunoştea bine împrejurimile, pe care le şi descrie, ignorând doar împrejurările); „cercetările vor continua pentru a se stabili cu exactitate împrejurimile producerii accidentului” (newstimisoara.ro, 12.01.2011); „anunţaţi imediat autorităţile competente (Poliţie, Pompieri) solicitând întocmirea actelor referitoare la cauzele şi împrejurimile producerii evenimentului asigurat” (rcaauto.cabananova.ro).

Sperând că o asemenea confuzie nu se va extinde, merită să readucem în actualitate câteva momente din istoria celor două cuvinte. Din adverbul compus împrejur derivă atât verbul a împrejura, cu infinitivul său lung substantivizat împrejurare, cât şi substantivul împrejurime (format cu sufixul -ime). Verbul a împrejura e atestat încă din secolul al XVII-lea; împrejurare şi-a consolidat însă uzul în secolul al XIX-lea, când a fost folosit ca echivalent pentru termenul cult circumstanţă. E interesant că în secolul al XIX-lea se foloseau atât împrumutul cult circumstanţă, cu variante care trădau filierele diferite de preluare (după franceză: circonstanţă), cât şi calcul de structură împrejur-stare (atestat în Lexiconul de la Buda, în 1825) şi calcul semantic împrejurare. În secolul al XVII-lea apăruse şi calcul parţial împregiur-stanţie (la Dosoftei, a se vedea Gh. Chivu et al., Dicţionarul împrumuturilor latino-romanice în limba română veche), iar împrumutul cult circumstanţă avea forma ţircumstanţie (tot la Dosoftei, ulterior şi la Cantemir, conform înregistrărilor din acelaşi dicţionar). În vreme ce împrejur-stare şi împrejurstanţ ie au intrat în uitare, circumstanţă şi împrejurare rezistă foarte bine: primul mai ales ca termen de specialitate, al doilea – ca termen curent. În dicţionarul academic al lui Laurian şi Massim (1871- 1876), împregiurare era înregistrat (în forma care evoca mai bine sursa latină) şi explicat ca „încongiurare, circumstanţă”, în contexte de tipul: „în împregiurările de faţă”, „a lua în consideraţiune împregiurările”, „după împregiurări” etc. Un spaţiu mult mai amplu era acordat termenului circumstanţă (ortografiat circumstantia), cu utilizări multiple, de la cele juridice (circumstanţe agravante, circumstanţe atenuante) la unele politice (lege de circumstanţă) sau literare (dramă de circumstanţă), până la contexte curente: „a se afla în grele circumstanţe, a se purta după circumstanţe, în asemini circumstanţe lucrul nu poate ieşi bine”. Cel mai amuzant citat este cel care încheie articolul de dicţionar, ilustrând sensul „accesoriu ce depinde de altceva sau stă în legătură cu altceva”. Îl reproduc cu ortografia originalului: „muierile sunt forte sollecite de celle mai mice circumstantie alle ornatului seu” (termenul sollecit sau sollicit fiind explicat la locul său în dicţionar: „tare aţâţat, foarte întărâtat, foarte turburat”, „turburat în suflet, plin de cură, de temeri, nestâmpăr, nestâmpărat, neîmpăcat etc.”). E interesant că Laurian şi Massim îi atribuiau lui circumstanţă şi sensul actual al cuvântului împrejurime: „loc învecinat: «credeam că te voi afla în circumstanţele acelei cetate»”. De fapt, chiar şi pentru împrejurare dicţionarul academic al lui Puşcariu (DA) cuprinde o atestare în care era folosit (în secolul al XIX-lea) cu sensul „împrejurime”. Reciproca nu este însă valabilă: dacă circumstanţă sau împrejurare au putut acoperi şi ideea de vecinătate, împrejurime nu a căpătat un sens abstract şi general, râmânând ancorat (cu excepţia utilizărilor sale poetice) în concreteţea spaţială.

>>>>>>>>>>